TRADIŢIA 3

"Singura cerinţă, pentru a deveni membru AA, este dorinţa de a înceta băutul."

Tradiţia Trei este extrem de semnificativă. Şi aceasta, pentru că AA-ul îi spune, cu adevărat, fiecărui băutor cu probleme: "Eşti membru AA dacă tu spui aceasta. Tu te poţi declara membru; nimeni nu te poate ţine "la poartă." Nu are importanţă cine eşti, nu contează cît de jos ai ajuns, nici pînă unde au ajuns complicaţiile tale emoţionale - nici dacă eşti chiar criminal - nu-ţi putem interzice să intri în AA. Nu vrem să-ţi interzicem acest lucru. Nu ne temem deloc că ai putea să ne faci vreun rău, nu contează dacă eşti un tip sucit sau violent. Vrem doar să-ţi asigurăm exact atîtea şanse pentru abstinenţă cîte am avut şi noi. Prin urmare, eşti membru AA din clipa în care tu-însuţi te declari membru."

Ca să ajungem la acest principiu al participării în Programul AA, am trecut prin experienţe devastatoare, care au durat ani de zile. În primii ani, nimic nu era mai fragil, mai uşor de destrămat, decît un grup AA. Rareori se găsea cîte un alcoolic care să ne bage în seamă; majoritatea celor care ni se alăturau erau ca nişte lumînări abia pîlpîind în bătaia vîntului. Una după alta, flăcările acelea nesigure se stingeau, multe dintre ele nemaiaprinzîndu-se vreodată. Gîndul nostru nerostit, dar constant, era: "Care dintre noi e următorul?"

Unul dintre membrii AA descrie foarte viu imaginea acelor primi ani. "Într-o vreme," - povesteşte el - "fiecare grup AA avea o mulţime de reguli pentru participare. Cu toţii ne temeam prosteşte că s-ar putea găsi ceva sau cineva care să găurească barca noastră de salvare şi să ne înece pe toţi în vechea problemă cu băutul. Biroul Fundaţiei* a cerut fiecărui grup să trimită propria listă de reglementări "protectoare." Lista tuturor acestor reglementări a ajuns la o lungime kilometrică. Dacă toate aceste reguli ar fi fost menţinute în vigoare pretutindeni, nimeni n-ar mai fi devenit membru AA, atît era de mare totalul neliniştilor şi temerilor noastre.

Eram hotărîţi să nu primim în AA decît pe cei care aparţineau categoriei, presupuse de noi, a "alcoolicilor puri." Erau admişi doar alcoolici fără alte complicaţii, decît beţiile şi consecinţele acestora. Astfel, cerşetorii, vagabonzii, internaţii prin aziluri, puşcăriaşii, suspecţii, psihopaţii, femeile decăzute n-aveau ce căuta printre noi. Da, dom'le, ne ofeream serviciile doar alcoolicilor respectabili şi puri! Oricare alte categorie cu siguranţă ne-ar distruge. Şi în plus, dacă i-am primi pe cei mai "ciudaţi," ce-ar zice despre noi oamenii respectabili? Construiam un gard fin de plasă, de jur împrejurul AA-ului.

Poate că toate acestea sună comic acum. Poate veţi crede că noi, cei mai vechi, eram cam intoleranţi. Dar, vă asigur că nu ne prea venea să rîdem în acele situaţii. Eram necruţători, pentru că ne simţeam viaţa şi familia ameninţate; ori, acesta nu era un motiv de rîs. Intoleranţi, ziceţi? Ei bine, eram speriaţi. În mod firesc, începuserăm să acţionăm cum ar face oricine, sub imperiul fricii. La urma urmelor, nu cumva şi este frica adevăratul fundament al intoleranţei? Da, eram nişte intoleranţi."

De unde să ghicim că toate acele frici urmau să se dovedească neîntemeiate? De unde să ştim că mii de asemenea oameni uneori de-a dreptul înfricoşători aveau să se recupereze uimitor şi să devină slujitori de mare nădejde şi prieteni deosebit de apropiaţi? Cine putea crede că rata divorţurilor, în cazul familiilor membrilor AA, va fi cu mult mai scăzută decît cea în cazul familiilor obişnuite? Am fi putut noi prevedea atunci că indivizi turbulenţi aveau să devină remarcabile exemple de răbdare şi toleranţă? Şi-ar fi putut cineva închipui, pe atunci, o societate care să includă toate tipurile imaginabile de caractere umane şi care să răzbată, fără dificultate, dincolo de orice barieră rasială, religioasă, politică şi lingvistică?

De ce şi-a abandonat AA-ul, pînă la urmă, toate regulamentele legate de aderare? De ce am lăsat noi la latitudinea noului venit, să decidă singur dacă este, sau nu, alcoolic - şi dacă să ni se alăture, sau nu? De ce am îndrăznit noi să declarăm - contrar experienţei societăţilor umane şi a sistemelor de guvernare de pretutindeni - că nu vom pedepsi, nici nu vom exclude din AA nici un membru; că nu trebuie să obligăm pe nimeni să contribuie financiar, să se supună unei credinţe sau să se conformeze la ceva?

Răspunsul - acum oglindit prin Tradiţia Trei - era simplitate, pur şi simplu. În cele din urmă, experienţa ne-a învăţat că a-i lua unui alcoolic orice şansă însemna uneori pronunţarea sentinţei sale la moarte şi, adesea, condamnarea la o mizerie fără sfîrşit. Cine îndrăznea să fie judecătorul şi călăul propriului frate bolnav?

Deoarece un grup după altul au ajuns să constate acestea, pînă la urmă, au fost abandonate toate reglementările legate de aderare. O suită de experienţe dramatice după alta au închegat o hotărîre fermă, care a devenit tradiţia noastră universală. Iată două exemple:

Era Anul al II-lea, în calendarul AA. Pe vremea aceea nu se zărea nimic altceva, în afară de două grupuri fără nume, de alcoolici, care făceau eforturi zbuciumate de a sta cu faţa spre lumină.

A apărut un nou-venit; a bătut la uşa unuia dintre cele două grupuri şi a cerut să fie lăsat înăuntru. A vorbit cinstit, cu cel mai vechi membru al grupului. Curînd, a ieşit la iveală faptul că era un caz disperat şi că, mai presus de orice, voia să se facă bine. "Oare o să mă puteţi accepta?" a întrebat el. "Fiind victimă a încă unei adicţii, şi mai rău stigmatizată decît alcoolismul, s-ar putea să nu mă vreţi printre voi. Ce ziceţi?"

Era o mare dilemă. Ce să facă grupul? Membrul cel vechi i-a convocat pe alţi doi şi, în strictă confidenţă, le-a relatat explozivele detalii din povestea noului venit. Apoi, i-a întrebat: "Ce ne facem cu el? Dacă-l respingem, omul va muri curînd. Dacă-l primim, numai Dumnezeu poate şti ce belele ne aşteaptă. Ce să-i răspundem - da, sau nu?"

În primele clipe, cei vechi nu vedeau decît obiecţiile. "Noi nu ne ocupăm decît de alcoolici," îşi ziceau ei; "Oare n-ar fi mai bine să-l sacrificăm pe acesta unul, de dragul celor mai mulţi?" Aşa decurgea discuţia, în vreme ce soarta noului venit atîrna de un fir de păr. Atunci, unul dintre cei trei a rostit cu alt glas: "Noi ne temem cel mai mult pentru reputaţia noastră. Ne temem mult mai mult de ce va zice lumea decît de necazurile pe care ni le-ar putea aduce acest alcoolic straniu. De cînd ne-am apucat de vorbit, îmi stăruie în minte un gînd: “Ce-ar face Dumnezeu în locul nostru?” Nu s-a mai rostit nici un cuvînt în plus. Ce s-ar mai fi putut spune, într-adevăr?

Ultrafericit, noul-venit a plonjat în munca de transmitere a mesajului. Fără să ostenească vreodată, a făcut pasul 12, cu un număr foarte mare de oameni. Şi pentru că respectivul grup era la începuturi, şi puţin numeros, de acum a crescut la numărul miilor de membri. Omul acesta n-a tulburat liniştea nimănui cu cealaltă problemă a sa, niciodată. Iar AA-ul a făcut primul său pas către Tradiţia 3.

La scurt timp după admiterea celui dublu stigmatizat într-un grup, celălalt grup l-a admis pe un comis voiajor, pe care îl vom numi Ed - un tip dinamic, un impetuos, cum numai un comis voiajor poate fi. Acesta avea cel puţin o idee pe minut despre ce îmbunătăţiri se pot aduce AA-ului. Distribuia celorlalţi membri tot ce-i trecea prin cap, cu acelaşi entuziasm arzător cu care ar fi distribuit vopsea de maşini. Dar, una dintre ideile sale n-o cumpăra nimeni. Ed era ateu. Îşi iubea mult obsesia că AA-ul se poate descurca mai bine fără "prostiile astea, despre Dumnezeu." Îi scotea din sărite pe toţi, şi toţi aşteptau ziua în care Ed va bea din nou - căci, ştiţi, AA-ul era în faza sa pioasă. Toţi

ne gîndeam că blasfemia se va plăti printr-o penalizare serioasă. Spre mîhnirea noastră, Ed continua să-şi menţină abstinenţa.

Cu vremea, a venit şi rîndul lui să ia cuvîntul într-o şedinţă. Ne-am cutremurat, pentru că ştiam ce urmează. Şi-a adus obolul său de mulţumiri Comunităţii; ne-a povestit cum s-a împăcat cu familia; a ridicat în slăvi virtuţile onestităţii; a amintit bucuriile Pasului 12; în fine, a trîntit bomba, strigînd: "Nu mai pot suporta poveştile astea despre Dumnezeu! Este ‘zăhărelul,’ pentru oameni slabi. Grupul acesta n-are nevoie de aşa ceva, şi eu nu mai sînt dispus să înghit. Ducă-se naibii!"

Un mare val de resentimente şi indignare a acoperit şedinţa; verdictul a fost unanim: "Afară cu el!"

Vechii din grup l-au luat pe Ed de-o parte şi i-au spus ferm: "Nu poţi vorbi astfel într-o şedinţă AA. Ori nu mai faci aşa ceva, ori pleci dintre noi." Ed i-a înfruntat cu mult sarcasm: "Nu mai spuneţi! Chiar aşa?!" A întins mîna spre o etajeră şi a luat un teanc de hîrtii. Prima foaie era pagina de introducere a cărţii "Alcoolicii Anonimi," care atunci se năştea. A citit cu voce tare: "Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul." Ed continuă, necruţător: "Cînd voi, băieţi, aţi scris propoziţia asta, ce-aţi vrut să spuneţi? Acum vă deziceţi?"

Descumpăniţi, cei mai vechi s-au uitat unul la celălalt, ştiind că tipul îi avea la mînă. Aşa că, Ed a rămas în AA.

Şi nu numai că a rămas membru, ci chiar membru abstinent luni în şir. Cu fiecare nouă lună de abstinenţă, glasul său devenea tot mai răsunător - împotriva lui Dumnezeu. Grupul era într-o profundă agonie, de fiecare dată; astfel s-a spulberat orice urmă de caritate fraternă. "Oh, Doamne," ne tînguiam unul altuia, "oare mai durează mult, pînă să se apuce iar de băut?!"

Nu după mult timp, Ed a obţinut o deplasare în afara oraşului. La capătul cîtorva zile, sosiră veşti. Ed a trimis o telegramă, solicitînd bani; şi, nu mai era nici o taină pentru nimeni ce însemna acest lucru.

Apoi, a telefonat. În acele zile, noi ne deplasam oriunde ni se cerea un Pas 12, fără să ţinem cont de mărimea şanselor noastre de a fi de ajutor. Dar, de data aceasta, nimeni n-a mişcat un deget. "Daţi-i pace! Ia să mai încerce să se descurce şi singur; poate se-nvaţă minte!"

După cam două săptămîni, Ed se furişa pe nesimţite în casa unuia dintre membrii grupului; deşi nu cunoştea pe nimeni din familia acestuia, şi-a găsit adăpost pentru somn acolo. Pe cînd se crăpa de ziuă, stăpînul casei servea cafeaua cu un prieten AA, cînd pe trepte se auzi un zgomot. Spre consternarea lor, apăru Ed. Cu un surîs enigmatic, el îi întrebă: "Băieţi, v-aţi făcut meditaţia de dimineaţă?" A fost repede limpede că omul vorbea serios. Pe crîmpeie, a ieşit la iveală ce se întîmplase.

Aflat într-un stat învecinat, a tras la un hotel ieftin. După ce toate apelurile sale după ajutor au fost refuzate, mintea-i înfierbintată rămăsese să se macine cu gîndul: "M-au părăsit. Am fost părăsit de chiar semenii mei. Totul s-a sfîrşit...; nu mi-a mai rămas nimic." Se zvîrcolea în aşternut, cînd mîna lui atinse o carte de pe biroul de lîngă pat. A deschis-o şi a citit. Era o Biblie Gideon. Ed n-a mărturisit nimănui vreodată nici un alt amănunt, despre ce văzuse sau auzise, în acea cameră de hotel. Acestea s-au petrecut în 1938. Ed nu s-a mai atins de băutură, de atunci.

În prezent, cînd se întîlnesc membrii mai vechi, care îl cunosc pe Ed, exclamă: "Ce s-ar fi întîmplat dacă reuşeam să-l excludem pe Ed pentru blasfemie? Ce s-ar fi ales de el şi de toţi cei pe care i-a ajutat el mai tîrziu?"

Astfel, mîna Providenţei ne-a dat un semn, încă de la începuturi, că orice alcoolic este membru al Societăţii noastre, atunci cînd spune el că este.

Intră în contact cu noi

Cluj-Napoca,

Calea Dorobanților 94 sc V ap. 92

: 0374 490901

: 0374 091867

: help@aaromania.ro

Vreau să primesc informații privind viața AA

Search